B I J U G A L L E R Y
Andrei Ispas
Warm Hands, The Dim and Distant
9 mai – 6 iunie 2025
str. Memorandumului nr. 17, Cluj-Napoca
Credite foto: YAP Studio/Mădălin Mărgăritescu
O continuitate particulară traversează lucrările de pictură și desen ale lui Andrei Ispas, într-un spațiu unde exteriorul și interiorul se confundă cu aceeași subtilitate prin care ocazional decalaje discrete de perspectivă conduc privirea și o fac să se îndoiască și să circule în jurul unui centru de interes, cîteodată, și într-un anume sens, ocolit. Aceeași ambiguitate marchează dialogul între transparența imaginii și materialitatea ei, senzuală, robustă, viguroasă. Lizibilitatea formelor, determinate reciproc, nu sacrifică nimic din autonomia gestului, departe de o simplă impresie, din moment ce însăși substanța picturală își joacă propriul rol. Corporalitatea tablourilor lui Andrei Ispas nu se rezumă la materialitatea concretă, deoarece se exprimă deopotrivă prin mișcarea generatoare organizării fiecărei părți a imaginii. Lumina, uneori laterală, inundă cu regularitate din planurile îndepărtate imaginea și debordează pînă în primul plan sau, în cîteva cazuri, chiar rama tabloului, asimilînd culorile, care astfel devin aproape un efect al luminii. În scenele de interior ferestrele răspîndesc ele însele o strălucire proprie, în spatele cărora însă nu se mai întrezărește nimic. Prin urmare spațiul, împreună cu suprafața lucrării devin un reflex luminos, fără să-și divulge sursa.
Un sentiment de intimitate dublează o natură aproape misterioasă, în general aridă, calmă și întrucîtva neliniștitoare, din care oamenii lipsesc. Urmele prezenței umane se observă doar în ruinele industriale, șantierele stagnante, locuințele pustii sau cadrele domestice într-o relativă dezordine, precum bucătăria unde unghiul în care este suprins colțul de masă acoperit de vase face imposibilă substituirea unui eventual personaj. În cele cîteva desene în care apare totuși cîte o siluetă, subiectul rămîne departe de noi, izolat printr-un registru cvasi-abstract de obiecte schițate rapid. Melancolia peisajelor abandonate domină aerul din jurul figurilor solitare acompaniate de cărți, ca metaforă a evadării, aproape o recompensă transgresivă. Intimitatea nu o împărțim deci cu personajele, ci cu imaginea, mijlocitoare. Diferențele importante de format afectează gradul de intesitate, în felul în care această senzație de intimitate, rămînînd intactă în lucrări, independent de dimensiuni, ne apropie fie de pictură, fie mai mult de ambianța pe care o inspiră.
Planurile ușor dislocate din care sînt alcătuite scenele lui Andrei Ispas se află într-o relație de coerență cu dinamica lor susținută, rezervată, și totuși insinuantă. Tușele alungite, asemănătoare unor benzi sau urme, reafirmă o continuitate în care nici cromatica bogată în nuanțe, nici rupturile de perspectivă, oricît de discrete sau evidente, nu se destramă, ci dimpotrivă converg către o „ordine eterogenă”, ireductibilă. Realismul acestor cadre banale, secondat de caracterul frust al semnului, păstrează cu sinceritate ceva din inefabilul vizbilului, a ceea ce ne este la îndemînă, dar rămîne nedezvăluit.
În aburul care dizolvă o lumină redusă, fără oră, prinsă în țesătura tușelor aparente, se ascunde o durere plăcută, extinsă la amploarea peisajelor, la înălțimea liniilor de orizont, improbabile. În spațiile largi ale lui Andrei Ispas, colorate cu delicatețe și curaj, subiectul se refugiază departe pentru a ne lăsa în compania picturii însăși, celaltă natură, așa cum în cromatica sa rece se ascunde căldura unor trăiri nealterate.
Bogdan Teodorescu
B I J U G A L L E R Y
Andrei Ispas
Warm Hands, The Dim and Distant
9th of May – 6th of June 2025
17 Memorandumului Street, Cluj-Napoca
Photo credits: YAP Studio/Mădălin Mărgăritescu
A distinct continuity pervades the paintings and drawings of Andrei Ispas, operating within a space where the interior and the exterior merge with such subtle precision that occasional, nuanced perspective displacements guide the viewer’s gaze, making it doubt and orbit and, at times circumvent around a point of interest.
The same ambiguity informs the interplay between the transparency of the image and its tangible, sensual, and vigorous materiality. The legibility of reciprocally defined forms does not undermine the autonomy of the gesture, apart from a mere impression, as the pictorial substance asserts its own agency. The corporeality of Ispas’s paintings transcends material concreteness, as it manifests equally through the generative movement that structures each compositional element. Light, often sidewise, consistently floods the image from distant planes, permeating the entire surface and, in certain instances, extending beyond the pictorial field into the frame itself, assimilating colors, which become almost like shades. In scenes of interiors, windows emit a radiance of their own, yet they offer no glimpse beyond; thus, both space and surface become luminous reflections, withholding their origin.
A sense of intimacy is coupled with an enigmatic atmosphere, predominantly arid, tranquil, and subtly disquieting; entirely devoid of human figures. Traces of human presence are perceptible only in abandoned industrial ruins, stagnant construction sites, vacant dwellings, or domestic settings characterized by relative disorder. A kitchen corner, for instance, with its table covered in unwashed dishes, is depicted from an angle that precludes the insertion of any implied figure.
In the few drawings where a silhouette appears, the subject remains distant and isolated, surrounded by a quasi-abstract array of hastily sketched objects. The melancholic aura of forsaken landscapes permeates the air around these solitary figures, often accompanied by books that serve as metaphors for escape—an almost transgressive form of reward. Intimacy is therefore not shared with the subjects depicted but with the image itself, which acts as a mediating presence. Significant differences in scale affect the intensity of this sensation, the way in which this feeling of intimacy remains intact across works and frames, yet it draws us closer to the painting or to the atmosphere it evokes.
The subtly dislocated spatial planes that compose Ispas’s scenes are in coherent alignment with their restrained yet insistent dynamism. Elongated brushstrokes, resembling ribbons or traces, reaffirm a continuity in which neither chromatic richness nor perspectival disruptions, however discreet or pronounced, dissolve; rather, they converge towards a heterogeneous and irreducible order. The realism inherent in these plane scenes, alongside the raw directness of the mark, candidly retains something of the ineffable quality of the visible of that which is within reach yet remains undisclosed.
Amid the haze that dissolves a dim, timeless light, woven through the apparent brushstrokes lies a pleasant pain, expanded to the vastness of the landscapes and the improbable elevation of their horizons.
Within Andrei Ispas’ spacious compositions, delicately and courageously colored, the subject retreats into the distance, leaving the viewer in the presence of the painting itself as an alternative nature, just like the cool tonalities conceal a warmth of unspoiled emotion.
Bogdan Teodorescu