L U M I N A L

                    Sunt, cred, particularități bine întipărite în practica artistică a celor patru mari centre locale, care se coagulează concentrat după perioada postbelică, iar cea mai evidentă ține de specificitatea mediilor de expresie. În Timișoara, prin exemplul unor grupări ca Sigma, ori a anumitor artiști individuali actuali, ca Bogdan Rața, această specificitate este manifestată în jurul instalațiilor și a sculpturii; la polul opus, Iașiul academizat, prin contexte ca bienala Periferic sau revista Vector, a ținut post nouăzeci stindardul unui conceptualism asumat, încărcat cu puternici tropi sociali; în București, cea mai nou înființată și implicit necontaminată de acel nociv-încă-omniprezent-fenomen-maestru-discipol, secție a Universității Naționale de Arte, de Fotografie și Imagine Dinamică (1995), a oferit, alături de cea de Grafică, probabil cele mai vizibile nume ale generației actuale; iar desigur, în Cluj (și) datorită renumelui internațional al așa-numitei „Școli de Pictură de la Cluj”, mediul artistic dominant, cât și specific, este cu siguranță pictura. Etimologie care iată, a împlinit deja 18 ani de când a fost astfel propusă. 

                   Dacă pentru artiștii acelei generații, practica mediului s-a bazat pe un discurs fără prea multe repere autohtone, mai degrabă revendicat dintr-o estetică postbelică central europeană, cu recursul său la imaginea de tip document istoric, reprezentată cel mai adesea în gri de arhivă ca proba unui dosar, pentru pictorii generației actuale reperele par ca se găsesc locativ chiar aici, adesea în rural sau urbanul mic, iar temporal, anterior celor amintiți, în interbelic și în a sa (altă) Școală de pictură de la Baia Mare, în tușa ei expresionistă și crepusculară, cât și în preferința tematică pentru peisaj și portret social. Dacă pentru generația deja încetățenită în canonul artistic actual, subiectele transpuse cel mai adesea au fost compoziții bazate pe trauma istorică ― a istoriei obiective transnaționale, Hitler Stalin della Francesca & co. ― cu o atitudine opusă, artiștii actuali par să prefere (lucru reflectat adesea și în formatul lucrărilor) o dimensiune intimistă, extensie a individuației, dar în care peisajul psiho-social reprezentat este proiectat adesea ca efect secund al rezolvărilor tehnice căutate. Tendința spre un estetism pregnant a fost evidentă și în perioada 2005-2015, dar imaginea în ansamblul ei împrumuta atunci din tipologia celei produse de tehnologiile de înregistrare ale industriei imaginii de consum, pe când acum, acest nou filon se revendică din autenticism, din acea tipologie a căutării „aurei pierdute”, adesea bazându-se pe un tip de imagine care se revendică din realism sau din abstracția figurativă. 

                   Printre artiștii care s-au remarcat în mod deosebit în mediul (noii) picturii, în ultimii 5 ani, se află cu siguranță David Farcaș. Cu un Masterat finalizat la secția de Sculptură, gen pe care îl practică imediat după încheierea studiilor, adesea în instalații poveriste realizate din lemn vechi recuperat, în contextul specificității amintite, acesta ajunge desigur să abordeze pictura ca mediu dominant. Una cu un discurs bine articulat, profund personal și estetizat, având o materialitate ca de frescă, inspirat de eroi ai anti-modernismului secolului XX, ca Mario Sironi, Giorgio Morandi sau Carlo Carrà cel de după Futurism, preluând în mod principal un rafinament desăvârșit al compozițiilor, ascuns sub o aparentă simplitate a subiectelor reprezentate. 

                    Cu toate că lucrează intens și susținut, picturile lui David sunt puține. Asta pentru că totul se întâmplă pe pânză sau pe suportul de lemn, după caz. Uneori lucrarea comportă mai multe variante, schimbări de subiect sau compoziționale, iar când imaginea finală este „oprită” de artist din toate posibilele sale configurații, mai pot apărea una sau două iterații, diferite doar cu un grad în detalii și atmosferă. Această adăugare stoică de straturi succesive nu îl deranjează câtuși de puțin, căutând acea materialitate fizică a frescei, susținută și printr-o schemă cromatică tonală. Al doilea aspect evident care transpare din lucrările sale este lumina, aceea atât de specifică estului isihast, ori din pintura metafisica. Acest efect este obținut datorită tehnicii prin care dispune culoarea, invers sankir-ului bizantin, artistul aplică întâi culorile deschise modulând tonal spre cele închise, obținând astfel acel efect al luminii conținute, ce radiază din interiorul cadrului, al scenei. La acest aspect mai contribuie și sursa de lumină a compozițiilor, puternică ca de reflector și galbenă asemeni unui bec de bucătărie nouăzecistă, care vine fie dintr-o sursă zenitală anulând umbrele, fie dintr-una oblică, accentuându-le și astfel, proiectându-le chiar în mijlocul compoziției. Efectele atmosferice pe care le caută au loc în scene diurne, adesea sub blur-ul albăstrui al asfințitului, nu în lumina directă, arsă, a soarelui. Pentru acest efect, artistul nu folosește trucuri ca diluarea culorii cu terebentină sau alte substanțe, ci face uz de aceeași modulare a culorii în straturi succesive. 

                   Compozițional, scenele nu se sinchisesc de reguli ca perspectiva liniară, nici nu încearcă să își ascundă infuziile suprarealiste, mizând ca și în cazul luminii pe efectul maxim, pregnant. Este și foarte mult Cézanne la David, dar nu evident, ci prin modul în care alege să înțeleagă că totul se întâmplă în spațiul plan al suprafeței, prin modelajul materiei imaginea formându-se prin pete de culoare, nu prin linii, procedeu de construcție venit ca natural poate și din specializarea sa în sculptură. Astfel, opoziția tradițională dintre culoare și desen este anulată, orice diviziune a suprafeţei putând fi în sine un procedeu artistic individual. Un alt efect obținut este că orice sugestie de volum este anulată.
                    Narativul este ambiguu și implicit, atmosferic și el, din specia Realismului Magic. Spre exemplu, nu pot să vă spun de ce, poate nici artistul în cuvinte precise ― ci mai degrabă apofantic, ca procedeu de-asemenea specific spațiului psiho-social în care ne aflăm ― de ce pânza de mari dimenisuni cu un cosaș, care ar fi putut fi o scenă perfect rurală, este în fapt o trimitere atmosferică către Piața Libertății din Baia Mare. Adesea peisajele sale sunt o mixtiune de rural cu urban, de clădiri reale cu altele imaginate într-o arhitectură clasică schematizată. Sunt clădiri angulare ce par că ar fi sculptate dintr-un bloc masiv, luminat de sus, fără umbre. Ferestrele opace deviază lumina în loc să o invite înăuntru, trădând lipsa spațiului locuibil interior, și respingând astfel privirea. Străzile sunt pustii și mai mult decât adesea intersecții, drumuri oprite. Senzația de claustrofobie este accentuată și de cerul dens, crepuscular, care pare să îngreuneze orașul.
                 Într-una dintre lucrări, nuanțele de ultramarin pal din prim-plan, de gri-ușor-atins-de-galben din peisajul planului secund, de cobalt palid al clădirii, ochilor și vasului, cu un cer de umbră naturală topit în umbră arsă sunt pe atât de delicate, pe cât de eficiente în a transmite o atmosferă de timp suspendat, atât de specifică lucrărilor sale. Este un mod prin care patosul și retorica antagonistă a contrastelor înalte sunt desființate și în care lucrarea necesită o lungă contemplare înainte de a putea începe să își devoaleze sensurile. În fapt, cred că multe asemenea instanțe din picturile lui David Farcaș se confruntă chiar cu problema bazală a picturii și artei occidentale, cum sa reprezinți ceva care nu există în lumea obiectuală?
                                                                                                                          Horațiu Lipot
               *Luminal (Fenobarbital)- fenobarbitalul este un medicament antiepileptic care face parte din grupul barbituricelor. În doze mici produce sedare (efect de calmare, de reducere a excitaţiei), la doze mari produce succesiv: hipnoză, anestezie, comă, moarte. Astfel, gradul de deprimare a activităţii sistemului nervos central depinde de doză