Victoria Sadovnic (born in 1997 in Chișinău, Republic of Moldova), graduated from the Department of Painting at the University of Art and Design in Cluj-Napoca, benefiting from several Erasmus mobilities, which offered her an exchange of experience in Milan and Berlin. In the artists works, the landscape overcomes its mimetic condition, being depicted in a filtered,dissected, revalued, decomposed, and recomposed manner. Victoria Sadovnic’s compositions can transform moods and induce introspection through a certain chromaticism. Her curiosity towards the specific character of a certain place or motif becomes essential in an authentic act of creation, suggesting the state of nature through a few poetic gestures. Thus, her works portray a meditative character, that urges a reflection towards the self and the indisputable. 

Suntem înconjurați de lucruri necreate de noi, și care au o viață și o structură diferite de ale noastre: copaci, flori, râuri, dealuri, nori. De-a lungul timpului, ele ne-au trezit curiozitatea, au devenit pentru noi obiecte ale plăcerii. Le-am recreat în imaginație ca reflex al stărilor noastre sufletești. Cu teamă am folosit o mică parte din forțele lor. Și am ajuns să le considerăm ca ținând de noțiunea căreia i-am dat numele de natură.

Andrei Pleșu în „Pitoresc și Melancolie” zice despre natură că este „un zeu gelos”, ca și cel biblic. Nu se livrează decât celor care i se dăruie, la rândul lor, în deplină inocență. Iar peisagistul trebuie, de aceea, să fie – și este adesea – un inocent. Peisajul, ca gen artistic, fiind un domeniu fundamental nefilozofic. Așa cum observăm și în gândirea lui Rilke : „Trebuie să devenim copii dacă vrem să atingem sublimul”.

Dar ce face o operă de artă să devină pertinentă? – Și, care este aportul peisajelor Victoriei Sadovnic într-o istorie conceptuală consacrată ?

Dincolo de rigorile teoretice, academice – compoziție, asociere cromatică, mesaj etc. – o lucrare se validează și prin potențialul subsidiar, prin valoarea de palimpsest, prin tensiunea fondatoare pe care reușește să o transmită, prin acel “ceva dincolo de”.

Rosario Assunto consideră că omul, înzestrat cu capacitatea de critică și capacitatea de descoperire, are datoria de a studia filozofic natura, așa cum studiază filozofic arta. Pentru a contempla un peisaj e necesar mai întâi să îl trăiești. În actul contemplației, omul dizolvă finitul vieții sale cu infinitul naturii, astfel recuperează dimensiunea timpului vieții, ridicându-și mintea la o contemplație ce îi dăruiește fericirea existențială de a simți dincolo de timp.

În tot cursul istoriei, peisajele bazate pe percepere directă au fost mici. Peisajele mari, cu toate artificiile de compoziție pe care le implică, au fost executate în atelier. Într-un acord cu impresioniștii, pastelurile Victoriei, sincronizate în plein-air, îngăduie cuprinderea scenei dintr-o singură privire. Fără a fi imitată, starea naturii este sugerată din câteva gesturi, și este tratată în spiritul poeziei. Ca niște însemnări de luare aminte, aceste mici manuscrise ale naturii au un subtil efect curativ, care îndeamnă la meditație, la reflectare în raport cu sine și cu incontestabilul.

Ne reînvie în minte acele „peisaje ale memoriei” realizate cu o înrădăcinată experiență de către Degas. Cu toate că nu era împăcat cu eticheta de „impresionist”, Degas a explorat periodic peisajul, combinând într-un mod precoce observația cu invenția. Deseori, completa cu pastel peste monotip, obținând un efect tulburător și misterios.

Cu o funcție mimetică, peisajul își depășește condiția prin prisma pictorului, confiscând realitatea pe care o contemplă pentru a o reda filtrată, disecată, revalorizată, subiectivizată, descompusă și recompusă. Tot acest proces nu este unul sfidător și vocal, ci, din contră – și aceasta este măiestrie incontestabilă, un proces discret, fin, pe alocuri tensionat și dureros, ca un bisturiu analitic mânuit de un chirurg al introspecției.

Artistul este poate, singurul capabil să se apropie de misterul naturii, să dezvăluie o silabă și să o redea umanității, munca sa având ca subiect și scop „echilibrul dintre individ si univers”. Prin dragostea artistului, obiectele lumii sensibile devin opere de artă. Astfel, le unifică și le ridică pe un plan de realitate superior. În peisaj, această dragoste îmbrățișează întreaga natură și se exprimă prin lumină, având ca punct de pornire acea spontaneitate și acea uitare de sine în fața naturii.

Lucrările pictoriței au puterea de a coborî de pe peretele neutru pentru a-și susține cauza, au puterea să transforme stări de spirit, să stârnească introspeții, să citească în culori, în verdele încrâncenat, în albastrul memorabil, în negrul încarcerat, în roșul înfometat, în galbenul obez-contaminant, să convingă retina să privească într-o altă manieră ceea ce o înconjoară.

Curiozitatea față de caracterul specific al unui anumit loc sau motiv devine esențială într-un act de creație autentic. Și această sinceritate pe care o descifrăm din picturile artistei se identifică în gândirea ilustră, dar și romantică a maestrului Corot : „Nu picta niciodată un subiect decât dacă îți cheamă insistent și distinct ochiul și inima.”