Procrearea Luminii

Conform legendei, când Diogene zări un copil bând dintr-un izvor folosind numai palmele sale împreunate, și-a aruncat imediat bolul său de băut. Văzând acest gest natural, nemijlocit de instrumente, a scăpat de ultima sa posesiune de care s-ar fi putut agăța. Corpul în sine este deja un instrument, o proprietate și o povară suficientă pentru om. De fapt, în adâncul ființei noastre, aspirăm la ceva cu totul diferit, nu la vreo posesie. La ceva intangibil, care nu își trage rădăcinile din această lume, care nu este supus legilor inexorabile ale lumii materiale, dar care nu este nici de neatins și nici prea dincolo. La ceva ce putem defini prin nenumărate denumiri, ce putem simți indirect, dar pe care îl putem experimenta doar în realitatea Sinelui nostru, pe tărâmul de dincolo de simțurile, sentimentele și mințile noastre. Ceva ce emană din noi și se revarsă în noi într-o formă amplificată. Tânjim la ceva, ce zace dintotdeauna în adâncul ființei noastre. Id-ul nostru, identitatea noastră originară, Sinele nostru real, cu care căutăm să fuzionăm și să ne reintegrăm eul fictiv și pieritor.

Conform doctrinelor ermetice, există o singură realitate, și aceasta este Conștiența însăși, Lumina spirituală, care preia diverse forme în viața noastră și efectuează anumite operațiuni, transmutații. Sarcina noastră este să invocăm, să consacrăm această Lumină, să realizăm această Conștiență. Această Realitate nu poate fi învățată, e inexplicabilă, se află dincolo de concepte, însă trebuie să o realizăm cumva în noi înșine. Botond Gagyi, cu limbajul său pictural aparte, încearcă o evocare vizuală a acestei operațiuni.

Calicele palmelor sale, care ies din spatele vălului máya, reprezintă dorința acestei operațiuni inițiatice de re-legare. Devin semnele de bază ale setei noastre primordiale de Lumină. Ele oferă și acceptă, dăruiesc și primesc în același timp. Sunt altare vii și boluri de cerșit. Încearcă oare să rețină apa vieții, mana cerului sau nisipurile mișcătoare ale vremelniciei? În această viață, cu toții suntem atât creatori care dăruiesc, cât și cerșetori. Vedem gesturile unei operațiuni magice, oferirea unui dar sacrat și invocarea Luminii. În aceste palme fierbe o transmutare de substanțe și esențe. Preschimbări ciudate fluctuează din ele înainte și înapoi. Au loc schimbări ale substanței și a stării de agregare a materiei, permutări ale mediului, transfuzii și transmutări care sfidează legile naturii. Nisipul devine un fluid spiritual transparent, apa un vapor de germeni cerebrali, iar scânteia-scoică o mistuire mentală, ce apare ca un foc sacru, o flăcăruie himerică, care după purificare devine un jăratec dalb, o pietricică filosofală vie. Ce minuni se întâmplă aici? Sau e vorba doar de zorii Eului care culeg roua de pe câmpul conștienței?

Conform alchimiei, omul însuși este un potir melange în care fermentează operațiunile experiențiale. Botond, ca un bun ucenic, având vocația chimiei luminii, și un alchimist al uleiului de in, ne oferă prin aceste imagini o viziune asupra misterelor din spatele cortinei de iluzii, o privire dincolo, unde legile naturii sunt transgresate și unde pătrunde lumina spiritului care elevează conștiența, sau intervine tocmai absența acesteia, – obscuritatea ispititoare.

Într-una dintre picturile sale, darul luminii ajunge prin intermediul unui vestitor mărunțel. Un mesaj de tămâie turcoaz aprinde jariștea din pieptul unei fecioare, acordată pe cântecul unei păsări spin. O altă doamnă însă își luminează propria cușcă toracică golită, radiografiindu-și sufletul. Cu rugăciunea ei inimoasă, exorcizează duhuri malefice dintr-un craniu care se cristalinizează. Șerpii pernicioși, luminători, sunt aspirați în cerul izbăvitor.

În consecință, în dimensiunea lăuntrică a omului, Lumina se poate revărsa în două direcții; – prin acceptarea rodnică a Cuvântului-matcă răsunător și prin dăruirea inimii în rugăciune tăcută. Lumina Soarelui însă, mângâie în zadar grădina Edenului personal, dacă ea e adormită sub descântece de igrasie pală. Încremenită într-o frescă, e lipsită de apărare. E suficientă o crăpătură în zidul idealurilor noastre și a proiecțiunilor fanteziste să se strecoare îndoiala lunecoasă, nihilismul cu sânge rece care își preschimbă culoarea. Răul ispititor, negarea ghemuită în sine a pândit întotdeauna în spatele zidurilor plantației noastre mentale. Și iată că șarpele a invadat acum grădina Domnului și poate vâna în orice moment pasărea care păzește potirul sacru păstrător al apei vieții.

Cum putem învinge șarpele încovoiat în lăuntrul nostru? Instinctul sinuos și vâscos al decăderii își fixează ochiul de ciclop direct asupra sufletelor noastre. Începe să deschidă nișele noastre reptiline, ascunse, tăinuite și negate de noi înșine, cotloanele întunecate în care se poate cuibări, unde poate pândi în ambuscadă orice intenție de dezmierdare. Cu oculus-ul său hipnotic, îi fermecă pe toți cei care sunt tentați de privirea sa. Trezește prădătorul nemilos din adâncul nostru și ne târăște în chilia sa goală. Este nodul gordian al egoului nostru reptilian, încâlcit, pitulit sub judecata paloșului dreptății. Îl putem îmblânzi doar privindu-l în ochi, curajos și conștient, sau trezind omologul său spiritual, kundalini, care viețuiește în noi. Din cauza lui, fiecare dublu helix încolăcit, se năpârlește și devine un idol de piatră în vitrina pustietății.

În triptic, vedem o încercare de a redefini, de a transmuta lumea și de a ne re-crea, reîntemeia pe noi înșine. Cele două figuri așezate de o parte și de alta, prin gestul lor de ofrandă, evocă ceremonia unui cult antic al misterelor, un miracol superior naturii și vieții. Toate acestea sunt zugrăvite de artist printr-o metonimie picturală care transcende realitatea, pulsând cu redefinirea stărilor și a calității materiei. În mâinile figurilor se descătușează o strălucire de energie spirituală, de la materia anorganică la cea organică, și apoi ascede la o putere superioară, la o transcendență plasmatică a materiei, care își preschimbă culoarea. Asistăm la o transsubstanțiere magică. Vedem procesele transmutărilor alchimice în om, scene ale înfăptuirii sale continue de Sine. Revărsarea împlinirii de sine a principiilor feminin și masculin de dragul aceleiași zări spirituale. Heraclit afirmă într-unul din fragmentele sale (115): „Logos-ul propriu sufletului: el se sporește pe sine însuși”.

Botond ne dezvăluie o operațiune hermetică. Două feluri de procreare a luminii, care este deopotrivă o transfigurare creatoare, o ofrandă sacrificială și, în același timp, primirea unui dar sublim. Printre palmele unui kuros, eternul principiu masculin aidoma unui tânăr contemporan, datorită privirii sale descântătoare și atenției sale care sudează, un creier hipertofiat prinde viață din lut obișnuit. Această plasmă, strălucind în oceanul trezviei, poate fi chiar lumina Logosului. Pe aripa dreaptă, un koré, principiu al feminității virginale, își oferă imensa inimă translucidă, aprinzând-o cu focul devoțiunii. În jurul sursei de lumină-cord, tot aerul devine un cărbune viu. Însăși jarul iubirii strălucește pulsând. Din lut dens și cristal translucid, omul poate crea focuri vii.

De fapt ce fel de forțe, potențe purtăm în noi, cu care putem transforma lumi? Ce fel de puteri posedăm?! De ce anume avem nevoie să le putem îndeplini? Este suficientă o atingere, o chemare spirituală, o armonizare, un acordaj, o atenție sporită, o prezență a conștienței? Cu aceste aptitudini, omul poate înlesni o schimbare în ordinea ființei. Asta e menirea omului; să înalțe lumea materială, să o redefinească, să o transmute, și să-și transcende propria ființă. Spiritul uman și lumea se încântă reciproc. Lumea nedefinită, pre-creată, la atingerea spiritului și a sufletului uman, este smulsă din starea sa anterioară. Ea se transmută și trece prin transfigurare. În același timp, transfuzia ființei fluctuează între cele două regnuri. Astfel, omul devine un continuator al Creației. Pictorul încearcă să condenseze toate acestea în materie picturală, prin transgresarea legilor naturii. El marchează acest lucru printr-un salt în calitatea materiei și a elementelor, adică prin transpoziția stării de agregare a corpurilor, permutarea lor, transferul stărilor de consistență a materiei, schimbarea densității lor, prin transformarea elementelor, preschimbarea culorilor și transfuzia temperaturii. Ne înfățișează această transgresare prin metamorfoza elementelor primordiale; din nisip în apă, din apă în lut, din lut în plasmă, din piatră în apă, apoi foc, de la aburi la cristale care apoi ard, din fum în plasmă, etc.. Prin aceste operațiuni picturale, el ne transcende într-o dimensiune neliniară. Evocă acea râvnă avidă după miracole, care se ascunde în noi. În acest fel, din tablourile sale emană un hipnotism extatic, care dezvăluie o trans-realitate aparte.

Cu toții tânjim după trezire, după iluminare, după un ocean de pace nețărmurit pe care îl putem regăsi numai în afara peșterii minții noastre, dincolo de cupola butucănoasă.

Pe pânza din mijloc putem zări o licărire de speranță în albastrul transcendent al cerului, care pătrunde prin trepanarea mântuitoare a cavității craniene. Eul nostru vremelnic s-a ascuns în străfundul cavoului său osos. Pitit în gelatina sa neuronală decolorată, se zgribulește până când e mângâiat de lumina cerului cristalin năpădită asupra-i. Ne aflăm în caverna ego-ului nostru. E o vizuină rece, aridă, dezolantă. Vaporii gândurilor noastre sterpe și a impulsurilor oarbe se precipită, condensându-se într-un jeleu uscat pe fundul scobiturii. Aceasta însă e o comoară rară, fiindcă acest puroi grunjos e de fapt nutrientul creierului, îngrășământul minții. Altfel zis, produsul zilnic inconștient al minții noastre, care trebuie transfigurat cu lumină și căldura inimii. Printr-un ochi triunghiular, limpezișul eteric se revarsă în golurile rocilor-os și însuflețește tăciunea meandrică vărsată, iar humusul minții, cu strălucirea sa vâscoasă, în sfârșit se trezește la lumină.

Numai că noi privim toate acestea de la distanță, detașați. Chiar dacă în mod imaginar contemplăm din interiorul cavității craniene, stăm, de fapt, în afara tabloului, ca și cum ne am afla în spatele peretelui de sticlă al unui terariu virtual. Cine este Observatorul? Cine este cel care constată conștient toate acestea? Ce vrea să fie acestă văgăună a măduvei cenușii, acoperit de o crustă osoasă? Leagănul calcifiat al conștienței? Ne căutăm propriul nostru Sine, Eul nostru veridic. Căutăm căutătorul însuși și căutarea, prin proiectarea artistică a presupusei sale surse. Coborând în pântecele grotei propriei noastre minți, pe pernele de humă crestată ale cortexului, împiedicându-ne prin brazdele șubrede ale gândurilor, ajungând la fundul gropii, singura ieșire izbăvitoare care se întrevede e o fantă sacral triangulară deasupra noastră. Ochi divin, hiat azuriu al salvării, al evadării noastre din capcana minții.

Aceste pânze sunt semne vizuale încinse ale trezirii conștienței. Oare cum pot ajunge la indefinibil dincolo de afloriment, la o re-naștere, de data aceasta întru lumina spirituală? Cum pot descătușa această Lumină din interiorul meu? Conform mărturiei picturale a lui Botond – prin viziune și proiecția puterii creatoare datorită Logosului și prin Lumina Inimii, prin calea transformatoare a iubirii. Așteptând intruziunea numinosului, prin autocreație supranaturală și dăruire de sine, omul se poate purifica în ’aur-lumină’. Există o cale de ieșire din bârlogul osos al iluziunilor noastre ca să putem plonja în Realitate, în infinitatea albăstruie a conștienței lipsită de vise și volum terestru, – prin transmutație alchimică. Pentru asta, trebuie mai întâi să pogorâm în ocna stâncoasă a carapacei creierului nostru, și să căutăm fărâma de lumină a stării de veghe, care poate fi întrezărită numai după ce ne-am năpârlit pielea amăgitoare a egoului nostru reptilin. Acest demers presupune o schimbare cataclismică, o cojire a decorurilor, o renunțare la forme și proiecții imaginare. Realitatea o întrezărim prin albastrul senin al unei raze triunghiulare a Conștienței.

Géza Dabóczi

(traducere din limba maghiară de către autor)