ABEL RAD

STARING AT THE SUN

Curator Irina Alexandra Banea

Any approach to photography involves a double evidence: on the one hand, there is the represented object, made visible through the image; on the other hand, there is the image itself, which offers itself to the gaze and articulates the visible — that is, the way in which the object appears within the image. Through this solo exhibition, STARING AT THE SUN, Abel Rad undermines the self-referential certainty of photography, questioning its source — both as an exhibited object and as a represented subject.

Each photograph, each work, each piece of art is in itself a beginning, carrying within it the solitude necessary for its own unfolding. Within the horizon of this becoming, the first moment in which the self seeks to fulfill itself is the one in which it turns its gaze away from the light and withdraws into itself, surrendering to its own obscurity, into solus ipse. In this withdrawal of the gaze, it is the outer world that finds a way to reach the self, always caught in its own identical obscurity. By overturning this existential assumption, Abel enacts a conversion by ecstatically turning his gaze outward, toward this excess of the visible that is the world.

Photography remains the source of his coming into presence, a way in which existing becomes synonymous with observing, with stepping outside oneself — a statement embodied by the work Staring at the Sun, which also gives the exhibition its title: “And are we here, perhaps, merely to say: house, bridge, fountain, gate, jug, fruit tree, window—at most, column, tower? But to say” (R. M. Rilke, Ninth Elegy). In his works, Abel gathers all this excess of the visible, only to then fix what has been preserved in the flow of consciousness.

In the scenographic object Prisma, the existence of the tragic self is constructed around three photographs that dramatize the silence and the waiting for what is to come. In this fissure between yes and no, between not yet and already, the silence of contemplation settles. Abel brings forth the singularity of a thing only to cast it into the multiple universe of the world and of experiences. 

The series The Tragedy of Colours captures the multiplicity to which any singular object refers. Each work becomes a monologue-pause in the flow and ebb of the world, in the tragedy of existence. The thirteen works are not snapshots capturing an abstract ‘I = I’, but a constellation of gestures belonging to a concrete being caught in a network of interactions. It is colour that restores the ontological connection—without nuance, direct, amplifying both action and an inward, personal feeling. In the colours Abel uses, there is a certain way of inhabiting the world through rhythm, emotional tonality, and depth. Abel’s works have power precisely because they dramatize the ways in which we gain access to the world as such.

ABEL RAD

STARING AT THE SUN

Curator Irina Alexandra Banea

Orice abordare a fotografiei implică o dublă evidență : pe de o parte, există obiectul reprezentat, făcut vizibil prin imagine, iar pe de altă parte, există imaginea însăși, care se oferă privirii și articulează vizibilul, adică modul în care obiectul apare în imagine. Prin această expoziție personală, STARING AT THE SUN, Abel Rad subminează certitudinea autoreferențială a fotografiei, interogând sursa acesteia — atât ca obiect expus, cât și ca subiect reprezentat.

Fiecare fotografie, fiecare lucrare, fiecare operă este în sine un început, care își poartă solitudinea necesară propriei descoperiri. În orizontul acestei deveniri, primul moment în care sinele caută să se împlinească este acela în care își întoarce privirea de la lumină și se închide în el însuși, abandonându-se în propriul obscur, în solus ipse. În această deturnare a privirii, lumea exterioară este cea care găsește modalitatea să ajungă la eul mereu prins în obscuritatea identică a sinelui. Răsturnând această presupoziție existențială, Abel operează o convertire, întorcând extatic privirea către exterior, către acest exces de vizibil care este lumea.

 Fotografia rămâne sursa venirii sale în prezență, un mod prin care a exista devine sinonim cu a observa, a ieși din sine – afirmație pusă în joc prin lucrarea Staring at the sun care dă și titlul expoziției: „Suntem noi, poate, aici ca să spunem: casă, punte, fântână, poartă, ulcior, pom, fereastră, – cel mult: coloană, turn… dar să spunem” (R. M. Rilke, A Noua Elegie). În lucrările sale, Abel adună tot acest exces de vizibil, doar pentru a fixa apoi ceea ce s-a păstrat în fluxul conștiinței.

În obiectul-scenografic Prisma, existența sinelui tragic este construită în jurul a trei fotografii care dramatizează tăcerea și așteptarea a ceea ce urmează să vină. În această fisură între da și nu, între nu încă și deja, se instalează tăcerea contemplării. Abel pune în față singularitatea unui lucru doar pentru a-l arunca în universul multiplu al lumii și al experiențelor. 

Seria The tragedy of colours surprinde multiplicitatea la care orice obiect singular trimite. Fiecare lucrare devine un monolog-pauză în fluxul și refluxul lumii, în tragedia existenței. Cele treisprezece lucrări nu reprezintă instantanee, o surprindere a unui „eu = eu” abstract, ci o însumare de gesturi ale unui existent concret, prins într-o rețea de interacțiuni. Culoarea este cea care reface legătura ontologică – fără nuanțe, directă, amplifică deopotrivă acțiunea și sentimentul tainic și personal. În culorile pe care Abel le folosește, se află un anumit mod de a locui lumea prin ritm, tonalitate afectivă, profunzime. Lucrările lui Abel au forță tocmai pentru că dramatizează modalitățile prin care avem acces la lumea ca atare.