Mircea But (b.1991 in Baia Mare, Romania), lives and works in Cluj-Napoca, Romania. He graduated from the Painting Department of the University of Art and Design in Cluj-Napoca. His participations include several exhibition projects, both nationally and internationally, exhibiting in Tokyo, London, Budapest, Vienna, etc. His paintings use familiar motifs of the objective world, to which he is personally attached – trees, houses, roads, hills, crosses and burial mounds, cemeteries with lush vegetation, through which he reveals to us a deep perception, going beyond predictable appearances. By entering the flow of perpetual presence, he experiences through color things that are inexpressible in words, to which only the mad flow of brush and pigments can give sensual representation.

Jăraticul magic al culorii

La prima vedere, Mircea But pare să picteze doar niște peisaje, mai exact câte un detaliu al unei simple priveliști. Dar ce categorisire vagă a genului este aceasta! Desigur, el se inspiră din priveliștile fugitive în aer liber, din detalii peisagistice obișnuite, aproape banale, dar de fapt avem de a face cu ceva total aparte, ceva mult mai profund. În tablourile sale se dezvăluie unele motive familiare ale lumii obiective, de care este atașat personal – copaci, case, garduri, drumuri, dealuri, cruci și movile funerare, cimitire cu vegetație luxuriantă, – dar prin intermediul lor ne dezvăluie ceva dincolo de aparențe. O percepție mai profundă, o experiență subiectivă. Intrând în fluxul prezenței perpetue, el trăiește prin experiența culorii unele lucruri inexprimabile în cuvinte, cărora doar fluxul nebunesc al pensulei și al pigmenților le poate oferi o reprezentare senzuală.

Unii dintre marii gânditori ai epocii moderne s-au străduit să dezvrăjească lumea în care trăim. Chiar și unii artiști s-au alăturat acestui joc (auto)distructiv. Cu toate acestea incoruptibilii,  cei care au evitat speculațiile raționale, cei capabili să intre în transă, toți aceștia creează pentru a face lumea din nou magică și mirifică, nu în ultimul rând pentru cei care fie sunt incapabili să viseze, fie și-au renegat deja orice imaginație magică. But își propune și el să restaureze această lume privată de magie. Nu cu fantasmagorii suprarealiste, ci mai degrabă cu un limbaj pictural realist, obiectiv. Pe pânzele sale, el ne odihnește în peisaje atât de des profanate de privirea noastră, din ale căror straturi profunde se ivesc „spiridușii” invizibili ai priveliștii, se agită duhuri dătătoare de viață, dintr-o supradimensiune până acum neexplorată, nerevelată nouă. Tușele sale minuțioase, sunt prinse ca un dans de particule subatomice într-un mozaic de câmpuri energetice intens colorate. Astfel, lumea devine un puzzle orbitor. Fiecare cuantă de lumină se angajează într-un joc vesel al colorării, schimbând în continuu rolurile cromatice între ele. Îmbătați de vinul fotonilor, rătăcind printre pepitele de vopsea și cutreierând peisajul său pestriț, ne cuprinde un dor de-a rămâne pe acest tărâm. Ne așteaptă pereți sclipitori, garduri putrezite, movile gloduroase, bulgări de humă, și sub faldurile sfâșiate ale unui prapor ceresc, aventurile fractale ale crengilor celeste în agonie, ale miilor de corpuscule fulgerătoare și ale fotonilor fugari, neastâmpărați. În peisajele sale misterios crepusculare, But scoate pentru noi din abisuri un strop de albăstrime ultramarină, pe care apoi îl iradiază cu raze infraviolete. Astfel, deschide un colț al firmamentului de dincolo de cer, mai exact empireul albastrului extatic. În acest fel, el diluează verdele amar al cimitirelor, marourile melancolice ale trecerii și secretele surprinse ale nopților statice.

În timp ce sufletul neliniștit al lui Van Gogh, fervoarea cu care îl căuta pe Dumnezeu, a incendiat lumea sa vizuală, iar tușele sale ard ca fierul înroșit această viziune în spatele retinei noastre cu frenetice limbi de foc și culori pârjolitoare, la But, prin densificarea amănunțită a petelor sale mai puțin fulminante, abia dacă mocnește scena. Viziunea este suspendată. Rămâne o promisiune ce arde înăbușită sub o pastă veșnic pâlpâitoare. Petele sale neastâmpărate, magia mozaicului iridescent ne încing și ne atrag în imagine, pentru ca apoi să continuăm noi înșine viziunea născută din ea. Lumea nu este finalizată. Se face chiar sub ochii noștri. Noi o facem să devină vizibilă. But ne ajută la această devenire continuă și o manifestă prin creație. Nu ne dezvăluie nici viziuni finalizate, nici confabulații, nici hrană pre-mestecată pentru ochi, nici concluzii distilate despre natura realității. Spectacolul peisagistic pe care îl prezintă își găsește materialul inflamabil în spatele ochilor noștri, ca o văpaie în mii de culori care îți fură vederea. Cu cât medităm mai mult asupra petelor sale incandescente, asemenea armăsarului năzdrăvan, cu atât mai mult tânjim să devorăm jăraticul multicolor al cărbunelui viu.

Prin picturile în ulei ale lui But, prin limbajul dominat cu măiestrie al acestui gen nobil, putem descoperi un al doilea moment de onestă mirare în fața lumii. Viziunea sa provine dintr-un extaz mocnind astâmpărat. Asemenea tăciunelui, încinge culoarea pentru o experiență mai vie. Materia percepută fiind solidă, mocnește de fapt sub scoarța vizuală a lumii sensibile. Se preschimbă din substanță în esență. Lumea sa materială constă din undele energetice armonizate ale unor calități cromatice. Descojind învelișul reflectorizant al reprezentării, But lasă să se întrevadă elementele constitutive subiacente și forțele motrice ale lumii vizibil-tactile. Consistența spirituală, mai reală, originară a lumii iradiază prin fiecare por al elementelor materializate ca o plasmă incandescent colorată. Ceea ce noi considerăm a fi materie, încinsă ca un tăciune viu, scânteiază multicolor, cu magnetism și o fascinație alocromatică. Privind picturile sale, literalmente ne pârjolim retina cu bucuria interioară, incandescentă a lumii, umbrită până acum de cataracta instalată pe privirile noastre indiferente. De fapt, natura plasmatică a lumii mocnește necontenit în noi, în spatele privirilor noastre încețoșate. Petele sensibile ale lui But irizează pe toate lungimile de undă ale arcului ceresc. Fiecare tușă a pensulei sale devine un arc cuantic de lumină. El începe să înlăture ’cataracta’ care umbrește imensa bucurie a naturii. Pilinszky mărturisea cândva: „…ceea ce la exterior doar mocnea, în interiorul pupilei, se încinge cu adevărat aici, înăuntrul meu! Până și lumea strălucește numai datorită ei, de bucuria care n-are nume..” But vrea să înfățișeze asta și în „exterior”, prin culori întețite și jocul irizat al moleculelor mărite.

Huxley definește tablourile lui Seurat ca fiind o pictură peisagistică mistică. Pointiliștii, precum și unii impresioniști, parcă ar fi întrezărit ceva din miracolul plasmatic de sub crusta lumii vizibile. Cu toate acestea, cred că acumulările lor de pete au rămas doar o iluzie care-ți fură ochiul, speculații optice superficiale. Dulcegărie vizuală. Numai Van Gogh a putut vedea cumva cu „al treilea ochi” dincolo de cataracta lumii. Sufletul și conștiența lui erau deja mistuite de Focul Creației și de lumina orbitoare a clipei perpetue a Schimbării la Față. El sufla în flăcări de impasto viziunea sa înfocată a Adevărului trăit/viu, aproape insuportabilă. But se apără instinctiv, nevrând să fie pârjolit. Lumea nu ia foc pe pânzele sale, ci doar se mocnește vie, colorându-se intens aidoma jarului. Prin virtutea luminii lor lăuntrice, priveliștile aparent comune, se încarcă de culori din ambele lumi. Astfel, imaginile sale ne încântă ca nou simț, ca un alt sens al realității. Sunt mărturii ale unei experiențe vizuale mai depline. But încearcă să se minuneze de cele văzute cu o inocență de copil, să observe clipa perenă desfășurată în atenție, momentul persistent, fără vreo percepție preforma(ta)tă. Iar momentul prezent nu este altceva decât atenție concentrată. Asistăm la condensarea mereu schimbătoare, de la o clipă la alta, a miracolului ființării intense. Își stropește pânzele cu scânteile pâlpâitoare ale acestui ”fapt-de-a-fi”, ale acestei experiențe imersive de colorare fulminantă. Cu transfigurarea alocromatică a timpului comprimat, ne menține într-o stare deasupra momentului. Amestecând tonuri atemporale, But nuanțează atenția prezentă, caracterul magic al ”aseității”, al ”atotprezentului de a fi”. Picturile sale sunt o colecție de nenumărate clipe imersive, înregistrări stratificate, supraimprimate ale celor mai intense experiențe ale realității. Din acest motiv, imaginea devine din ce în ce mai strălucitoare și mai colorată. Miriadele de impresii ale unei experiențe aprinse ale realității sunt condensate într-un vibrant flux pictural al prezentului, care poate sugera, de asemenea, atemporalitatea privirii observatorului; momentul ancorat în etern, durata acronică, permanența prezenței regăsite.

În fața pânzelor sale, simțim că lumea, în componentele sale cele mai elementare, sub și deasupra celulelor sale cutanate, este pur și simplu frumoasă în sine. Atenția inocentă, deschisă, conceperea, crearea cu ochii limpezi – este mirifică. But ne reamintește că noi înșine ne creăm lumea noastră vizibilă, clipă de clipă, cu izbăvitoarea lumină incandescentă a devoțiunii noastre pline de iubire. Fiecare particulă și componentă a ei conține deja toate culorile și nuanțele iluminării. Toate constituentele sunt valabile concomitent și prezente cu aseitate în ea. Noi le descoperim, le revelăm și le înzestrăm pe fiecăre dintre ele cu o calitate distinctă. Incontestabil, lumea noastră este într-adevăr magică. Meditând în fața pânzelor lui But, simt că acest lucru este o evidență. Cum de nu vede așa toată lumea? Percepția noastră este greșită? Atenția ne e fragmentată? Oare privirea noastră inocentă, retinele noastre s-au încețoșat?

În „Porțile percepției”, Aldous Huxley, evocând trăirile stării sale de conștiință modificată artificial, povestește experiența sa delirantă de a contempla un gard viu pe care lumina soarelui se scurge razant, cu detalii vibrante, petice de culori năucitoare, cu un joc intens de clarobscur. Chiar și admirând un gard viu, sau un banal perete cu igrasie, se poate experimenta ce înseamnă un „corp dharma”. Prin percepția sa magică, Huxley parcă ar privi obiectele și ființele lumii cu un ochi vrăjit. El vorbește despre o „apariție arhetipală”. Cu trăiri asemănătoare ne ispitesc și unele picturi ale lui But. Lumea este o acumulare de mici minuni care se ascund. Totul prinde viață în spiritul minunii iar un zid sclipind sub lumina soarelui, sau un gard înclinat, mângâiat de razele lunii, ia ființă transubstanțializându-se în mod constant. Alimentându-se dintr-o sursă internă de plasmă, dincolo de materie, o multitudine de corpuscule în culori iridescente erup la suprafață. Suntem martorii extazului ”aseității”, beatitudinii „faptului-de-a-fi”. Totul se scaldă în coloritul propriu, radiind lăuntric, și totodată tremurând scânteietor cu o semnificație tainică. Totul e încins de bucuria exuberant strălucitoare a propriei sale existențe, chiar dacă adierea efemerității, a entropiei, fie și numai datorită subiectului lor, unduiește lin pânzele. Ofilirea melancolică, dezintegrarea, intră în osmoză cu Ființarea pură, reînnoită. Din desișul petelor sale dense de culoare, erupe izvorul divin al ciclului etern al existenței. Fiecare motiv, obiect, suprafață e înzestrat cu o semnificație aparte a luminii și a culorii. Sunt înțesate de sensuri intime și denotă însemnătate. În cadrul sistemului experienței vizuale, fiecare pată de culoare se află într-o conexiune vitală cu toate celelalte. Fiecare pată se identifică și cu propria sa aură colorată. Dincolo de pigmentare, ea manifestă și o „tentă alchimică”, o ”tinctură” (în sensul dat de Böhme). Ea conține promisiunea unei semnificații profunde, în care tânjim să ne cufundăm, într-un flux tainic mistuitor, a cărui colorație e plină de o frumusețe nobilă. Complexitatea formării suprafeței sale picturale are rolul de a ne armoniza cu o stare de conștiință sporită a prezenței. Fluxul nălucitor, uneori arabesc al cavalcadei petelor de culoare ne captează mai întâi atenția, după care o direcționează spre abandonul lumii exterioare, către o întrezărire dincolo de imagine. În desișul punctelor și petelor, obiectivitatea celor reprezentate, realitatea delimitată a suprafețelor, devine treptat indefinibilă. În schimb, ele vibrează în calitatea lor esențială, în starea lor dinaintea rigidizării și răcirii. În același timp, o ordine holistică predomină asupra întregii lumi în dispersia fragmentelor de pete și a elementelor de culoare, pe care But, prin simpla vizualizare a priveliștii ni le prezintă cu tact, în toate nuanțele și elementele sale. Picturile sale emană realitatea ordinii supreme. Insuflă o siguranță liniștitoare. Există o forță mai puternică în spatele vălului dantelat al petelor de fotoni jucăușe, ceva care le leagă, le armonizează și le încorporează în mirajul lumii obiective, care le investește cu sens și rost. Afundându-ne în acest covor viu de mozaic, putem desluși vag însemnătatea lăuntrică a tot ceea ce există; țesutul energetic al condensării formei, „temeiul primordial” înainte de alcătuire, bucuria originară a manifestării, a venirii pe lume, unul dintre misterele de nepătruns ale existenței. Infinitul pândește din spatele fiecărei pete de culoare și detaliu vizibil. Miracolul de a experimenta pura ”prezență întru ființă” aparține unei alte dimensiuni, pe care conștiința noastră lucidă, obișnuită, poate doar să o deducă. Este de datoria artiștilor de a evoca asta, de a ne călăuzi, de a ne iniția în această stare, și bineînțeles, să ne reprezinte ireprezentabilul. În fața pânzelor lui But, percepția noastră devine puțin mai clară, mai vie, mai intensă, se transformă în cea a unor copii inocenți. Prin traseul relaxat al unei atenții vigilente, ne poartă în lumea de dincolo de vizual.

Potrivit înțelepților taoiști, peisajul autentic este acela în care se poate sălășlui. Ei bine, încă de la prima vizionare a picturilor sale, eu mi-am rezervat o chirie pe viață în ele, de unde cu siguranță nu mă paște vreun ordin iminent de evacuare.

Géza Dabóczi